Nu e povestea mea, este a unei din femeile cu care am lucrat. Dar ar fi putut fi și a mea.
Poate chiar și a ta…
Dacă te vei regăsi in ea, vei înțelege mai bine de ce, deși știi atâtea, tot nu reușești să te expui.
Așa mi-a spus ea, într-o zi:
„Nu știu exact în ce punct s-a întâmplat. Probabil când mi-am dat seama că, deși știam tot ce trebuie să fac, nu reușeam să fac nimic.
Citisem toate cărțile. Făcusem cursuri. Vorbisem în terapie, ani de zile. Puteam explica perfect ce e o rană emoțională, cum funcționează creierul, ce e frica de expunere. Ce mai! Aș fi putut ține chiar și eu un workshop despre asta. Intelectual, mental eram expertă pe subiect!
Într-o zi, am decis să postez un video pe social media. Unul simplu. Eu, în fața camerei, spunând ce fac. Am setat spațiul, m-am aranjat frumos, mi-am zis că sunt pregătită.
Ce crezi? Apăs butonul roșu si…..panică. Era incomod. Parcă nu puteam să mai respir și să vorbesc. Mă blocam. Mă uitam în ecran și simțeam cum îmi dispare vocea. Ba țipam, ba mă bâlbâiam. În scurt timp m-a luat tremuratul. Ce se întâmplă?? Care-i treaba?!?
Eu știu tot despre cum să te expui. De ce mi se întâmpla asta?
Aveam mâinile reci. Am închis telefonul și am început să plâng, de frustrare.
„Cum e posibil să știi tot… și să nu poți face nimic?”
Mi s-a făcut rușine. M-am simțit ca o fraudă. Ca o fetiță care se joacă de-a femeia curajoasă.
Și apoi m-am dus cu gândul înapoi. La școala generală. Eram clasa a patra. Aveam de citit ceva în fața clasei. Am simțit cum inima mi-o ia la galop, cum mi se înroșesc obrajii, cum nu mai știam pe ce lume sunt. Am citit, dar vocea îmi tremura, habar n-aveam ce citesc. Dacă e bine sau nu. La final, am auzit râsete. Am plâns, umilită! Și atunci am decis că e mai sigur să tac.
Anii au trecut. Iată-mă azi, in fața telefonului…
Nimeni nu mi-a spus că acea fetiță de atunci încă trăiește în mine. Că o să iasă din nou la suprafață. Că va trăi în pielea mea de adult.
Că, oricât aș înțelege lucrurile logic, corpul meu are alte amintiri. Că frica nu se dezvață prin teorie. Se eliberează. Se reîntâlnește. Se onorează și apoi, încet, se transformă.
Terifiant! Mai bine mai făceam un curs!
Cred că am găsit calea înapoi către acea fetită, când am încetat să mai caut moduri în care „să mă repar” și am îndrăznit să cobor mai adânc. Nu în cap. Ci înăuntru. În emoții, în reacții, în senzații. Acolo am întâlnit-o pe ea și am simțit cu adevărat că am o voce. Pe care pot să o folosesc, chiar dacă încă tremură un pic.”
Dacă ai fost vreodată acolo, în locul acela în care știi tot ce trebuie să faci, dar ceva te oprește… știu cum e. Vreau să știi și că se poate schimba, vindeca, transforma. Blând. Clar. Cu încredere. Fără să te mai forțezi.
Add comment