A fost odată o fetiță care locuia pe marginea mării, într-un mic far alb.
Nu era un far obișnuit. Nu era construit din piatră, ci din grijă pentru alții, ascultare și tăceri înțelepte.
Toți cei care veneau din larg se uitau după lumina lui ca să se ghideze.
Iar EA era cea care îl ținea aprins. Mereu.
Chiar și când îi era somn. Chiar și când ar fi vrut să se joace.
Chiar și când ploaia îi uda părul sau valurile loveau zidurile casei.
Nimeni nu-i spusese că trebuie să facă asta.
Dar cumva, în adâncul inimii ei, fetița simțea că dacă stinge lumina, cineva s-ar putea pierde.
S-ar putea izbi de stânci.
S-ar putea supăra.
Sau ar putea crede că nu-i pasă. Și ar fi numai vina ei!
Așa că, zi după zi, noapte după noapte, ea stătea acolo sus, cu mâna pe comutator, obosită dar prezentă. „Doar puțin”, își spunea. „Doar până trece următoarea barcă.”
Și bărci toooot veneau.
Într-o zi, a venit la ea o femeie în vârstă, cu ochi senini și părul prins într-o batistă albastră.
A privit-o blând și i-a spus:
– Tu știi că farul tău e minunat. Dar nu e singura lumină din lume.
E în regulă dacă iei o pauză, să cobori. Poți să te întinzi în iarbă, chiar. Poți să și dormi. Poți să și râzi. Și cei care au nevoie să ajungă la țărm… vor găsi alte repere. Sau își vor construi unele în interior.
Fetița a tăcut, gânditoare. O parte din ea își dorea foarte tare să creadă.
Dar alta șoptea:
– Și dacă se supără? Dacă zic că m-am schimbat? Că nu îmi mai pasă?
Că m-am retras? Siiiii……Dacă se pierd fără mine??
Femeia i-a zâmbit și i-a răspuns:
-Dacă grija pentru tine îi face pe alții să se simtă pierduți, poate că n-au învățat încă să se ghideze singuri.
Poate că nu tu erai sprijinul, ci pretextul lor să nu-și asume propria direcție.
Și poate că cel mai valoros dar pe care îl poți face celor din jur nu e să fii mereu lumină pentru ei,
ci să le dai ocazia să descopere cum se aprinde lumina înăuntru, atunci când tu nu mai ești acolo s-o faci în locul lor.
În acea seară, fetița a stins farul. Pentru prima oară, cu teamă, cu greutate, dar cu curaj!
Și marea… a rămas întreagă. Nimeni nu s-a scufundat.
Iar ea… a adormit în sfârșit liniștită.
Ce înseamnă această poveste?
Poate și tu ești acea fetiță.
Poate ai învățat devreme să ai grijă de toți. Să fii prezentă, disponibilă, lumina altora chiar și când erai obosită, tristă sau confuză.
Și poate, undeva în tine, încă trăiește frica asta:
Că dacă te alegi pe tine, dacă spui „nu mai pot”, dacă pui granițe… o să rănești pe cineva.
Dar realitatea e că nu le poți aprinde drumul altora la nesfârșit dacă tu arzi pe dinăuntru.
Când te oprești, nu înseamnă că-i abandonezi.
Înseamnă că te întorci la tine și îi lași și pe ei să-și descopere propria lumină. Îi împuternicești!
A te alege pe tine nu este un act de egoism. Este o formă matură de iubire.
Una care spune: „Pot avea grijă de tine doar dacă am grijă, mai întâi, de mine.”
Add comment