E o întrebare care doare, pentru că e vie.
O porți în piele, în stomac, în felul în care răspunzi repede cu „Da, sigur, mă ocup eu”… chiar și când ești epuizată.
Ai învățat devreme că meritul vine după efort.
După rezultate. După note. După zâmbete forțate.
Ai învățat că valoarea ta e legată de cât de utilă ești. Cât de plăcută. Cât de capabilă.
Și când citești ceva de genul „meriți iubire doar pentru că exiști”, o parte din tine ridică o sprânceană.
Mda… sună frumos. Naiv. O prostie! Ce poveste.
Pare puțin probabil să fie real. Pur și simplu nu se potrivește cu ce ai experimentat tu până acum.
Și atunci vine întrebarea:
Dacă tot merit să fiu văzută, importantă, iubită necondiționat, de ce nu primesc toate astea când stau degeaba?
Dacă nu fac nimic, cum se face diferența între mine și ceilalți?
Te uiți în jur și vezi femei care par că, orice ar face, sunt apreciate. Sunt incluse. Sunt iubite.
Și te întrebi, poate cu frustrare:
„Ce are ea și eu nu am?”
sau
„Face ea ceva, sigur! Ceva ascuns… altfel n-ar primi!”
Adesea pare că unii primesc fără efort, iar alții se luptă și tot nu ajung acolo, nu-i așa?
Dar dacă nu e vorba despre cât faci?
Ci despre cât poți primi?
Poate că felul în care crezi că meriți devine filtrul prin care percepi ce vine de la ceilalți.
Dacă tu crezi că meriți doar după ce ai „justificat” asta prin efort atunci îți va fi greu să primești.
Complimente. Cadouri. Invitații. Oameni buni în viața ta.
Pentru că, simplu spus:
Oamenii nu primesc în funcție de cât fac. Ci în funcție de cât pot primi.
Dacă în adâncul tău crezi că nu meriți până nu dovedești…poți munci până la epuizare și tot să nu simți că primești.
Poți să stai cu tine, fără să faci nimic, și totuși să te simți demnă de iubire, ca meriți lucruri bune în viața ta?
Pentru majoritatea femeilor cu care lucrez, răspunsul sincer este: nu.
Pentru mine, acum o vreme, răspunsul era tot „nu”.
Și nu pentru că e ceva în neregulă cu noi.
Ci pentru că am crescut într-o societate sau chiar familii care nu au știut cum să ne arate iubirea necondiționată.
Care nu au știut să facă diferența între comportament și cine ești tu ca persoană.
Atât era cunoscut atunci. Atât au putut și părinții noștri, învățând la rândul lor de la ai lor.
Nimeni nu ne-a arătat cum arată iubirea necondiționată.
Și poate că nici noi nu reușim mereu să o oferim copiilor noștri …din aceleași răni nevindecate.
Revenind la ideea de merit și capacitatea de a primi:
Când ai crescut într-un mediu în care „ești bună” și „meriți” doar dacă ajuți, dacă iei 10, dacă nu deranjezi = dacă ești cuminte, nu plângi, nu te murdărești…atunci înveți repede că trebuie să „faci ca să fii”.
Să fii acceptată.
Să ți se permită să exiști.
Asta creează o ruptură în interior. Între ceea ce ești… și ceea ce simți că ai voie să fii.
Și așa ajungi să trăiești doar versiunea de tine care e bine primită. Cea permisă. Aplaudată.
Atât de puternic rămâne acest mecanism cu tine, încât primul filtru care nu îți dă voie să fii altfel… ești chiar TU.
De aceea, lucrul cu subconștientul e atât de valoros. Pentru că merge acolo unde mintea conștientă nu ajunge.
RTT (Rapid Transformational Therapy) nu îți deschide subconștientul ca să îți „implanteze” un gând pozitiv scos din context. Te duce exact în locul în care ai învățat că nu meriți.
La rădăcina unde s-a format limitarea. Și acolo transformă. Din rădăcină.
Rezultatul inevitabil?
O reconectare profundă cu tine însăți.
Și, odată cu ea, apar și gândurile firești: „Eu merit. Contează ce simt. Sunt valoroasă.”
Nu pentru că ți le repetă cineva. Ci pentru că fac sens în noul tău sistem intern, unul eliberat de poveri.
Nu e magie.
E neuroplasticitate.
E reconectare.
E reamintirea că ești… înainte să faci.
Poți fi iubită și când te oprești. Poți fi valoroasă și când nu mai dai nimic.
Asta nu înseamnă că vei renunța să faci. Ci că nu vei mai face ca să dovedești.
Nu vei mai simți că trebuie să-ți justifici existența.
Vei face ca să exprimi cine ești!
Și atunci totul se schimbă.
Pentru că, în sfârșit, permiți să primești ce era al tău din totdeauna.
Add comment